Plecând de la o temă amplu dezbătută în literatura occidentală, cea a „întoarcerii”, autoarea o reconstruiește și o încarcă cu noi semnificații, specifice spațiului nostru socio-cultural, lumea estică. Așa cum ne explică și ea în ultima parte a cărții, revenirea în mijlocul familiei sale nu se face de pe poziții ierarhice, mai precis prin existența unui personaj care a reușit să se desprindă de un mediu înecat în suferință și mizerie, și care își construiește narațiunea în jurul unei priviri-din-afară – o privire superioară fondată pe contradicțiile dintre două lumi complet incompatibile. Mai degrabă, această întoarcere îmi amintește de alta, întoarcere la Haifa a lui Ghassan Kanafani, unde revenirea înseamnă de fapt încercare de recuperare și pace cu un trecut pe care sistemul de putere face eforturi să-l șteargă fără urme. Un trecut care ar fi putut reprezenta o alternativă la oprimările și nedreptățile noilor veniți. În cele din urmă, dorința ascunsă a Aurei și care străbate romanul de la un capăt la altul nu este doar să scrie o carte, ci să deschidă anumite părți de comunicare cu acea lume „interzisă” în capitalism. O nevoie de regăsire a speranței, speranță care ne ajută pe toate să ne continuăm lupta în aceste momente de cumpănă a istoriei. (Iulia Militaru)
Un roman al mișcărilor sufletești și al timpului, o analiză politică și istorică a clasei, a rolului literaturii și a condițiilor de dezvoltare a scriitoarei, dar și o critică adusă neoliberalismului și politicilor literaturii în capitalism, Întoarcerea ne poartă prin adolescența Aurei în anii nouăzeci, dezvăluindu-ne o radiografie a relațiilor de familie, a muncilor femeii și a muncii literare. O narațiune cu valențe gotice care te absoarbe pagină cu pagină, Întoarcerea dă literaturii române scene și personaje memorabile, un tablou în mișcări lente și iuți, integrând un trecut socialist și aducând în prim-plan necesitatea unei organizări colective revoluționare. Un roman captivant, necesar și important al literaturii feministe. (Medeea Iancu)
Într-o limbă luminoasă și densă, ramificată ca apele dezrobite și vindecătoare ale mareelor, romanul Întoarcerea țese istoria socială și afectivă a corpului muncitoresc vital – în forma sa feminizată, gospodărească și comunitară - dintr-un oraș sudic din estul Europei. Acest corp muncitoresc – țintă neîntreruptă, de mai bine de trei decenii, a discursului hegemonic, pe motivul ancorării sale în organizarea politică a socialismului real și a primejdiei pe care o astfel de experiență, cu toată povara neajunsurilor sale actuale, o aduce ordinii capitaliste – este reprezentat pe parcursul romanului în complexitatea și specificitatea determinărilor sale istorice. Personaje aflate în procese și etape diferite creează o lume a cărei materialitate, deși aspru atacată de consensul neoliberal, ni se înfățișează aici în deplinătatea sa vie, puternică și revendicatoare. Iată forța revoluționară a literaturii politice angajate, capabile să reconstruiască într-o lumină justă și revelatoare experiența unui trecut pe cât de înfierat, pe atât de invizibilizat, și să activeze în fiecare dintre cititoxrele sale cunoașterea creativă anticapitalistă. (Anca Bucur)
O fetiță citește. O fetiță învață cuvinte fremătătoare care îi modelează devenirea și îi unduiesc imaginarul. Corpul fetiței din turbulenții ani nouăzeci, corpul unor senzații mistuitoare și al unor emoții ardente se transformă în corp de femeie copleșit de muncă istovitoare, de ore și ore în care epuizarea distructivă fizic și psihic, epuizarea tipică unui sistem neoliberal care apasă și face să plesnească mușchii individualismului, se impregnează dureros în relațiile umane. Romanul respiră prin fiecare por narativ transformare, dezintegrare, surpare, eliberare, reîntoarcere vindecătoare. Acolo unde istoria atât de blamată a socialismului a creat plase de siguranță și trasee aspiraționale posibile. Acolo unde țesăturile afectuoase ale grijii colective au brodat arborescențe de apartenență la o comunitate. Scriitura poetică și politică a autoarei, de o bogată profunzime reflexivă, recuperează vibrant teme care își revendică o istorie prea puțin scrisă: locuirea în socialism, familia ca topos mitizat, munca și rețelele de întrajutorare. Peste toate și în toate pulsează frenetica nevoie de a scrie. Scrisul ca întrupare a visceralului impuls de a crea lumi pentru a înțelege capcanele sfidătoare ale prezentului. Scrisul ca trambulină a saltului în întoarcere. Și într-un viitor în care literatura politică feministă are atât de multă nevoie de incandescența gândirii autoarei. (Mihaela Michailov)
Plecând de la o temă amplu dezbătută în literatura occidentală, cea a „întoarcerii”, autoarea o reconstruiește și o încarcă cu noi semnificații, specifice spațiului nostru socio-cultural, lumea estică. Așa cum ne explică și ea în ultima parte a cărții, revenirea în mijlocul familiei sale nu se face de pe poziții ierarhice, mai precis prin existența unui personaj care a reușit să se desprindă de un mediu înecat în suferință și mizerie, și care își construiește narațiunea în jurul unei priviri-din-afară – o privire superioară fondată pe contradicțiile dintre două lumi complet incompatibile. Mai degrabă, această întoarcere îmi amintește de alta, întoarcere la Haifa a lui Ghassan Kanafani, unde revenirea înseamnă de fapt încercare de recuperare și pace cu un trecut pe care sistemul de putere face eforturi să-l șteargă fără urme. Un trecut care ar fi putut reprezenta o alternativă la oprimările și nedreptățile noilor veniți. În cele din urmă, dorința ascunsă a Aurei și care străbate romanul de la un capăt la altul nu este doar să scrie o carte, ci să deschidă anumite părți de comunicare cu acea lume „interzisă” în capitalism. O nevoie de regăsire a speranței, speranță care ne ajută pe toate să ne continuăm lupta în aceste momente de cumpănă a istoriei. (Iulia Militaru)
Un roman al mișcărilor sufletești și al timpului, o analiză politică și istorică a clasei, a rolului literaturii și a condițiilor de dezvoltare a scriitoarei, dar și o critică adusă neoliberalismului și politicilor literaturii în capitalism, Întoarcerea ne poartă prin adolescența Aurei în anii nouăzeci, dezvăluindu-ne o radiografie a relațiilor de familie, a muncilor femeii și a muncii literare. O narațiune cu valențe gotice care te absoarbe pagină cu pagină, Întoarcerea dă literaturii române scene și personaje memorabile, un tablou în mișcări lente și iuți, integrând un trecut socialist și aducând în prim-plan necesitatea unei organizări colective revoluționare. Un roman captivant, necesar și important al literaturii feministe. (Medeea Iancu)
Într-o limbă luminoasă și densă, ramificată ca apele dezrobite și vindecătoare ale mareelor, romanul Întoarcerea țese istoria socială și afectivă a corpului muncitoresc vital – în forma sa feminizată, gospodărească și comunitară - dintr-un oraș sudic din estul Europei. Acest corp muncitoresc – țintă neîntreruptă, de mai bine de trei decenii, a discursului hegemonic, pe motivul ancorării sale în organizarea politică a socialismului real și a primejdiei pe care o astfel de experiență, cu toată povara neajunsurilor sale actuale, o aduce ordinii capitaliste – este reprezentat pe parcursul romanului în complexitatea și specificitatea determinărilor sale istorice. Personaje aflate în procese și etape diferite creează o lume a cărei materialitate, deși aspru atacată de consensul neoliberal, ni se înfățișează aici în deplinătatea sa vie, puternică și revendicatoare. Iată forța revoluționară a literaturii politice angajate, capabile să reconstruiască într-o lumină justă și revelatoare experiența unui trecut pe cât de înfierat, pe atât de invizibilizat, și să activeze în fiecare dintre cititoxrele sale cunoașterea creativă anticapitalistă. (Anca Bucur)
O fetiță citește. O fetiță învață cuvinte fremătătoare care îi modelează devenirea și îi unduiesc imaginarul. Corpul fetiței din turbulenții ani nouăzeci, corpul unor senzații mistuitoare și al unor emoții ardente se transformă în corp de femeie copleșit de muncă istovitoare, de ore și ore în care epuizarea distructivă fizic și psihic, epuizarea tipică unui sistem neoliberal care apasă și face să plesnească mușchii individualismului, se impregnează dureros în relațiile umane. Romanul respiră prin fiecare por narativ transformare, dezintegrare, surpare, eliberare, reîntoarcere vindecătoare. Acolo unde istoria atât de blamată a socialismului a creat plase de siguranță și trasee aspiraționale posibile. Acolo unde țesăturile afectuoase ale grijii colective au brodat arborescențe de apartenență la o comunitate. Scriitura poetică și politică a autoarei, de o bogată profunzime reflexivă, recuperează vibrant teme care își revendică o istorie prea puțin scrisă: locuirea în socialism, familia ca topos mitizat, munca și rețelele de întrajutorare. Peste toate și în toate pulsează frenetica nevoie de a scrie. Scrisul ca întrupare a visceralului impuls de a crea lumi pentru a înțelege capcanele sfidătoare ale prezentului. Scrisul ca trambulină a saltului în întoarcere. Și într-un viitor în care literatura politică feministă are atât de multă nevoie de incandescența gândirii autoarei. (Mihaela Michailov)